Jurnal de bord

Salutare. Am prins si eu o clipa de liniste, dupa ce in ultimul timp m-am tot plimbat de colo, colo prin tara si m-am hotarat sa mai scriu ceva pe aici.

Am spus mai sus ca m-am plimbat prin tara, mai precis pe rutele, Iasi-Constanta, Constanta-Brasov, Brasov-Constanta si Constanta-Iasi. Daca prima si ultima ruta sunt oarecum evidente, la Brasov am fost pentru relaxare.

In zona Brasovului am stat numai 2 zile pentru ca timpul a fost limitat. In prima zi am constatat cu stupoare ca telecabina din Busteni nu merge, ca multi din turistii romani sunt retarzi, ca Pelisorul e mai misto ca Pelesul si ca la Cota 1400 nu e nimic de vazut.

O luam pe rand. Programul pe care mi-l propusesem pentru prima zi consta in urcarea cu telecabina din Busteni pana la Babele sa ma invart pe acolo pret de o ora, doua, dupa care sa ma duc la Peles. In Busteni, telecabina nu mergea, defectiune tehnica, asa ca am trecut mai departe in programul zilei.

La Peles, am intalnit retarzii sau mai bine le spunem analfabeti. De ce le spun analfabeti? Pentru ca nu stiu sa citeasca sau nu vor sa bage in seama ce citesc. Si ma refer in special la afisul pe care scrie ca telefoanele trebuie oprite in incinta palatului. Din tot grupul cu care am intrat, cred ca singurii care si-au oprit telefoanele am fost eu si prietena mea. Si cum nu era de ajuns ca sunau in draci, unii chiar vorbeau in gura mare la telefon.

Despre ce am vazut inauntru, un singur cuvant cred ca se potriveste cel mai bine: FABULOS. Cu toate astea eu am apreciat mai mult Pelisorul, pentru ca mi s-a parut mai cu bun gust. Fara decoratii inutile din 14 tipuri de lemn imbinate in toate felurile, cu linii drepte, simple. Pelisorul se aseamana mult cu Palatul Reginei Maria din Bulgaria, doar au avut acelasi proprietar.

Dupa vizitarea Pelesului, am coborat in gara Sinaia, care personal imi place foarte mult. Cateva cadre pe peronul garii apoi am mers la telecabina. Am urcat pana la 1400 ca sa vad... nimic. Singurul lucru notabil, ca am luat teapa cu telecabina, cu telegondola fiind mai ieftin. 26 lei urcat-coborat pana/de la 1400 cu telecabina, 18 lei urcat-coborat cu telegondola.

A doua zi am fost intai la Predeal sa urc cu telescaunul, telescaun care bineinteles nu functiona. De la Predeal am plecat la Brasov, vremea a fost superba, mare lucru nu pot sa zic ca am facut. Cativa pasi la stanga, cativa la dreapta si cam asta a fost.

Acum sunt iar in Iasi, mi-am reluat programul de plictiseala, sper sa imi fac timp cat mai curand sa ajung acasa.

Numai bine!

Unu mai!

1 Mai se zice ca e Ziua Internationala a Muncii. Eu as spune ca e Ziua Internationala a Micului cu bere, Ziua Internationala a pajisitilor murdare sau Ziua Internationala a PET-ului.

Romanu', unu' mai slab, unu' mai gras, unu' mai bogat, unu' mai sarac, toti se inghesuie ca turistii vara pe plaja la Mamaia pentru un ospat pe cinste in aer liber. Aer liber poluat de zecile de masini, de la Dacia 1300 pana la Audi Q7, care aglomereaza soselele catre munte si mare, din care rasuna maneaua. Aer liber respirat la inghesuiala cu inca 30 de oameni pe 20 de metrii patrati de iarba verde.

Ritualul de debarcare este unul cunoscut de toata lumea. Barbatii cum coboara din masini, deschid berile, descarca gratarul, scot tricourile, isi mangaie senzual burtile, si fug sa bata mingea. Femeile se strang in cerc in fata caserolei cu pasta de mici si a catorva ingrediente de salata si se pun pe barfit. Totul tine circa o ora, cand barbatii, istoviti de cei 10 metrii pe care i-au alergat, se intorc sa mai rada o bere si sa se apuce de pus micii pe gratar.

Cand totul este gata fiecare isi infige mainile in castronul cu mici, infasca si cate o felie de paine si isi gaseste un loc sa isi savureze prada. Dupa acest ospat pe cinste se pot zarii palcuri, palcuri de burti intinse la soare lucind de sudoare. In tot acest timp, maneaua trebuie sa asigure fundalul sonor, in asa maniera incat la finalul zilei toata lumea sa plece spre case ragusiti si cu capul mare.

Finalul zilei se apropie, soarele apune, racoarea incepe si ea sa isi faca prezenta. Toata lumea este istovita si nervoasa, unuia nu i-au ajuns micii, iar altuia nu i-au ajuns berile desi se clatina serios. Decid in unanimitate ca e cazul sa plece acasa. Se ia gratarul se pune in masina, se strange patura, toata lumea in masini, maneaua la volum maxim, masinile se incoloneaza si se indreapta spre casele lor.

In urma lor raman mormane de PET-uri, munti de hartii si ambalaje, pungi, caserole, farfurii si pahare de plastic. Mare parte dintre aceste artefacte ii vor astepta si anul viitor pe romanii dornici de serbarea zilei de 1 Mai.

Fresh new start

După cum remarcaţi, blogul şi-a luat o înfăţişare nouă, îndelung experimentată. Dacă vă întrebaţi de ce, răspunsul vine din arhivă. Pe 27 martie blogul a împlinit 1 an de existenţă. În realitate nu a fost 1 an de blogging, a fost mai puţin, pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese...
Un an în care, zic eu, mi-am atins scopul pentru care l-am deschis. Scop pe care l-am spus şi astă vară la blogmeet: să reuşesc o oarecare exprimare fluentă. Îmi pare rău ca nu am ajuns şi la blogmeetul din iarnă, dar, deşi îmi anunţasem prezenţa, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Atingerea acestui scop nu înseamnă renunţarea la blog. Încet, încet presimt ca voi revenii cât de curând.
În final, dacă am omis vreun proverb sunteţi liberi să îl lasaţi ca un comentariu.
Numai bine!

Nota redactiei

Doua lucruri am de zis:

Daianaaa, Diana mai pe scurt, si-a deschis propria "pravalie". Ii urez mult succes, mai mult de cat al meu, si multa inspiratie. Citire placuta!


Lipsa de activitate se datoreaza incoerentei in gandire de care dau dovada in ultimul timp si cum am mai spus si prin alte posturi in care imi anuntam cu surle si trambite revenirea, nu-mi place sa scriu tampenii, ca astea. Asa ca nu mai promit ca voi incerca sa scriu cat de curand, ca nu stiu cand o voi face. Poate articolul asta va reaprinde flacara bloggingului in adancul sufletului meu. LOL!

Noapte buna!

JOI - Driving home for Christmas

See-ya there!

O mie de cuvinte

Se spune că o poză face cât o mie de cuvinte şi din cauza asta consider că e foarte important să ai cu ce să faci acele poze.

De câteva zile îmi sare în ochi bannerul cu concursul Go4it.ro ce pune la bătaie o cameră foto Canon Powershot G10 şi îndemnat de deviza personală, "E concurs, deci să concurăm!", voi povesti câte ceva despre aparatele foto ce mi-au trecut prin mână.

Fotografia a reprezentat şi încă reprezintă o pasiune a mea, că nu am reuşit să o duc mai departe, e altă poveste. Pasiunea pentru fotografie se trage din familie, îndeosebi de la tatăl meu, care în tinereţe mânuia foarte bine aparatele foto. Cred că mai sunt şi acum pe undeva aparatele foto alb-negru, trusa de developat şi chiar şi soluţiile de developare. După fiecare concediu la munte, bucătăria noastră se transforma într-un veritabil studio de developare. Pozele erau încă alb-negru, iar aparatura automată de developare nu se gasea la tot pasul. Cu timpul au apărut centrele de developare, iar developatul manual nu a mai fost profitabil. Acum trusa zace undeva, pusă bine la păstrare pentru vremuri grele.

Primul meu aparat foto, a fost un Vivitar pe film, negru, pe care l-am primit de Crăciun pe la vreo 10 ani. Pentru nevoile unei familii era perfect, pozele de grup sau portretele ieşeau impecabil, dar peisajele erau dezastruoase.  M-am jucat cu aparatul ăsta ceva vreme, apoi a urmat o pauză destul de lungă până pe la 15-16 ani când am intrat în posesia primului aparat foto digital. 

Era o bombă, o chestie bulk de 2.1 mp care avea şi mod de webcam. Pozele în lumină naturală ieşeau decent, dar cele de interior parcă erau facute prin filtru portocaliu. M-am zbătut în zadar să setez aparatul în aşa fel încât să nu mai iasă portocaliul ăla. După o perioadă l-am rătăcit, nu ştiu unde l-am pus, unde a dispărut, oricum era dezastru.

Când am împlinit 19 ani, am primit cadou jumatate de Fuji Finepix S5600. Spun jumătate pentru că restul a intrat în posesia surorii mele. Mai pe scurt, datorită zilelor de naştere apropiate am primit amândoi un singur cadou, dar a fost mai mult decât suficient. 

Am mii de poze făcute cu el şi încă e în perfectă stare de funcţionare. Din păcate eu am taiat-o la Iaşi, iar aparatul a rămas acasă, în grija co-posesoarei sale care reuşeşte să scoată cadre foarte bune cu el.

În aprilie când am deschis acest blog, tânjeam după fotografie. Camera foto de la telefonul meu era mult sub standardele cu care eram obişnuit, lucru ce m-a determinat să fac mici economii şi mi-am achiziţionat un Panasonic DMC-LZ 6, care îmbină destul de bine, pentru ce îmi trebuie mie, zoomul optic de 6X cu cei 7.2MP. Nu se poate compara cu S5600-ele de acasă, dar bugetul şi condiţiile nu au permis ceva mai bun. Aici am dat iar peste problema cu portocaliul acela insuportabil la pozele făcute în interior, dar parcă e oarecum acceptabil. 

Acum, dacă norocul e de partea mea, articolul acesta se poate continua cu povestea despre Canonul G10 pe care l-am câştigat, dar asta rămâne de văzut.

Numai bine!

Povestea abţibildului

Este vorba de un abţibild preţios, e viza de flotant.

La începutul anului universitar când s-au făcut cazările în cămin, am lăsat buletinul plus o taxă modică, pentru a fi vizat. După circa două săptămâni pe uşa palierului de la etajul unde locuiesc era un afiş, care anunţa că au sosit buletinele, să mergem să le ridicăm, începând cu nu ştiu ce oră. Zis şi făcut, după ora cutare mă deplasez la etajul trei parcă, să îmi iau buletinul. Stau la coadă, evident, ia buletinul de unde nu-i. Cel ce le împărţea îmi zice să întreb şi în partea cealaltă la cele nevizate. L-am găsit acolo. Era nevizat pe motiv că era deteriorat, deşi altele mai deteriorate ca al meu erau vizate, dar ăsta e norocul meu. Trebuia să-l schimb.

Oricum îmi planificasem ca la sfârşitul săptămânii aceea să plec acasă aşa că nu mi-am făcut griji. Ajung în Constanţa într-o zi de joi, rupt de oboseală după ce am condus 7 ore pe drumurile patriei, cu gândul că mă duc a doua zi şi rezolv tot. 

Vineri dimineaţă mă prezint la Serviciul de Evidenţă a Populaţiei, cu buletinul, certificat de naştere şi cu voie bună. Mă uit pe hârtiile alea postate pe pereţi şi constat că îmi lipsesc: timbrul fiscal de 4 lei, chitanţa doveditoare că am plătit taxa de schimbare a buletinului, dosarul plic, copia după certificatul de naştere, copia după buletin, copia după un alt act cu poză, actele casei în original şi copie şi cererea tip. După o alergătură de circa două ore reuşesc să adun toată hârţogăraia şi mă prezint iar la locaţia mai sus menţionată, de data asta fără voie bună. 

Două persoane în faţa mea şi mergea destul de bine. Vine şi rândul meu, intru, sărut-mâna stânga, sărut-mâna dreapta, înmânez dosarul unei doamne şi aştept. După douăzeci de secunde doamna mă întreabă: "Cine este proprietarul?", eu scârpinându-mă în creştetul capului, "Păi tatăl meu din câte ştiu.". La care tanti, "Şi unde este?". Trebuia să fie prezent şi proprietarul, adică tata, care era la muncă. Mă jur că pe afişele lor de la intrare nu scria că trebuia să fie prezent şi proprietarul, dar ce să-i faci, ca la noi la nimeni. Era deja ora 14 şi programul era până la 14:30. Asta e, vin luni.

M-am întors luni, şi datorită unor mici intervenţii am reuşit să obţin şi o mică urgentare, de la două săptămâni la una.

Următoarea săptămână joi, am primit buletinul prin curier rapid, iar luni am fost să-l vizez. Aici iar timbru fiscal, copie a buletinului, a carnetului de student, cerere tip pe care mi-au dat-o înapoi când mi-au dat şi buletinul şi dosar plic. Ştiam ce-mi trebuie şi m-am dus direct. A durat douăzeci de secunde. În zece-douăsprezece zile îmi pot lua buletinul vizat.

Nu înţeleg de ce durează atât să aplice un amărât de abţibild pe care scrie adresa curentă din Iaşi, cum nu înţeleg de ce ar fi durat două săptămâni reeditarea buletinului, iar permisul de conducere este gata in 24 de ore de la luarea examenului. Dacă poate cineva să mă lămurească prin ce procese fizice şi chimice trece buletinul meu, de trebuie două săptămâni să-l tipărească şi încă două săptămâni să-i aplice un rahat de abţibild, îl rog s-o facă. Voi fii profund recunoscător.

Numai bine!